Razele manta sau batoidele sunt o enigmă pentru populația generală. Nu se știu multe despre ei și, în plus, este foarte greu să găsești unul în mod natural, deoarece locuiesc pe fundul mărilor și rareori se aventurează vizibil pe plaje și coaste. Din toate aceste motive, este normal să nu fie clar reproducerea razelor și alte particularități ale acesteia.
În această oportunitate, trecem în revistă pe scurt superordinea Batoidea și strategiile sale de reproducere. Dacă vrei să știi cum dungile aduc viață acestei lumi, îți recomandăm să continui să citești.
Ce sunt dungile?
Înainte de a intra pe deplin în metoda lor de reproducere, ni se pare interesant să plasăm razele la nivel taxonomic în arborele vieții.În primul rând, trebuie remarcat faptul că toți sunt pești cartilaginoși (elasmobranhii), motiv pentru care împart un grup superior cu rudele lor cele mai apropiate și cunoscute: rechinii. Multe sunt marine, dar există și specii fluviale.
Razele (Superoden Batoidea) sunt cel mai mare grup de pești cartilaginoși, cu peste 600 de specii împărțite în 26 de familii diferite. Toate prezintă unele caracteristici comune ale corpului: un schelet maleabil compus din cartilaj (de unde și numele taxonului lor), un corp turtit, fante ventrale branhiale și o formă discoidală.
Cei mai mulți batoizi au o gură situată ventral, cu dinți puternici, care sunt folosiți pentru a deschide cochiliile nevertebratelor de pe fundul mării, cum ar fi scoici, crabi și melci. Razele manta în sine (genul Mobula) reprezintă excepția de la regulă, deoarece se hrănesc cu planctonul pe care îl filtrează cu trecerea apei prin gură.
Stingrays sunt rude apropiate ale rechinilor. Ambii sunt pești cartilaginoși cu un schelet maleabil.
Cum este reproducerea dungilor?
Acum că știți puțin mai multe despre batoizi și modul lor de viață, suntem gata să vă spunem cum se reproduc razele. În primul rând, este necesar să evidențiem faptul că toate au un sistem intern de fertilizare, adică că acesta are loc în interiorul corpului femelei. Această strategie este foarte diferită de cea a peștilor marini osoși.
Majoritatea animalelor acvatice aleg să-și elibereze ouăle în mediu și să le fertilizeze în apă, deoarece este un mediu prin care spermatozoizii pot călători fără mari probleme (spre deosebire de pe uscat). Cu fertilizarea internă, razele realizează următoarele:
- Femea este capabilă să păstreze sperma înăuntru. Acest lucru face posibil ca uneori să existe mai mulți părinți într-un singur eveniment de gestație, ceea ce variază structura genetică a urmașilor și previne consangvinizarea.
- Ouăle nu sunt expuse prematur prădătorilor și elementelor de mediu.
- Toată energia investită în producerea spermatozoizilor și a ovulelor se transpune în urmași și nu este dispersată prin ecosistemul acvatic, așa cum se întâmplă în multe cazuri în fertilizarea externă.
Un mecanism complicat
Pentru a fertiliza femela, masculii au o pereche de structuri numite claspers sau pterigopode. Aceste organe sunt modificări ale aripioarelor pelvine ventrale, iar la exemplarele adulte sunt întărite cu săruri de calciu. În mod curios, clemele sunt conectate la un sifon, a cărui sarcină este să umple cu apă pentru a o amesteca cu spermatozoizii și a-l propulsa.
Când razele sunt pe cale să se reproducă, masculul „umflă” unul dintre pterigopodele sale cu ajutorul sifonului și îl introduce în cloaca femelei. În acest moment, organul sexual al bărbatului se deschide ca o umbrelă în interiorul partenerului său și are loc o ejaculare evidentă a amestecului apă-sperma produs datorită sifonului.Fără îndoială, această fertilizare este pe cât de arhaică, pe atât de surprinzătoare.
Acum, ce se întâmplă odată ce sperma masculinului a ajuns în ovarele femelei? De aici, sunt prezentate câteva strategii specifice de gestație. Le disecăm în rândurile următoare.
Raze ovipare
Ovipary este strategia aleasă de 30% dintre raze și rechini din lume, așa cum indică portalul Ocean Adventures. În aceste cazuri, femela își depune ouăle pe fundul mării sau printre alge, dar din moment ce spermatozoizii masculului le-a fertilizat deja, acestea pot avea o coajă tare și o protecție mai mare față de mediu.
Un exemplu foarte interesant de oviparie în raze este specia Leucoraja erinacea. Femelele depun de două ori pe an (octombrie-decembrie și aprilie-mai) și sunt capabile să producă până la 35 de ouă anual. Ele sunt depuse la adâncimi mici (nu mai mult de 27 de metri) și sunt de culoare negricioasă, cu „coarne” goale, lipicioase la fiecare capăt.
Fiecare coajă conține un singur embrion, iar coarnele de la capete fixează oul de substrat, împiedicând să fie spălat de val.
Raze ovovivipare
După reproducerea la patine ovovivipare, femelele nu depun ouă. În această strategie ei dau naștere direct la indivizii tineri deja formați, dar nu există o legătură directă între mamă și copil printr-o placentă (cum este la om). Pur și simplu, fătul se hrănește cu gălbenușul oului, dar se dezvoltă în corpul matern.
Un exemplu clar al acestei strategii este raza marmorată (Aetobatus narinari). Spre deosebire de cazul precedent, femela fertilizată păstrează ouăle în interiorul ei și eclozează în interiorul corpului ei, astfel încât puii trebuie să se hrănească din rezervele nutritive până când ies afară.La naștere măsoară de la 16 la 35 de centimetri și morfologia lor este asemănătoare cu cea a adultului.
Această strategie are un avantaj clar și un dezavantaj clar față de modalitatea ovipară. Le putem rezuma în 2 puncte:
- Raza marmorată poate da naștere doar a 4 pui la fiecare eveniment de reproducere, față de 10-35 de ouă la speciile ovipare. Păstrarea puilor în interiorul corpului mamei presupune un sacrificiu enorm în ceea ce privește numărul puilor.
- Probabilitatea de supraviețuire a puilor este mult mai mare în strategia ovovivipară. Un ou va fi întotdeauna mai fragil și mai predispus la prădare decât un individ tânăr deja format.
Reproducția razelor depinde de specia analizată.
Note finale despre reproducerea razelor
După cum puteți vedea, reproducerea acestor pești cartilaginoși este mult mai sofisticată decât s-ar putea crede inițial. În orice caz, toate cele de mai sus pot fi rezumate într-o singură idee: oviparul prioritizează cantitatea, în timp ce ovoviviparul promovează „calitatea” puilor. Fiecare dintre aceste strategii are avantajele și dezavantajele sale.
În cele din urmă, trebuie menționat că avorturile spontane după pescuit sunt foarte frecvente la speciile ovovivipare de raze (până la 12% din specii). Aceasta este o problemă uriașă, deoarece batoizii sunt animale care durează mult să se maturizeze sexual, iar reproducerea este foarte costisitoare pentru ei.
Pierderea unui copil este dăunătoare populațiilor deja vulnerabile de raze. Din acest motiv, este necesar să se perfecționeze tehnicile de pescuit și să se pună capăt practicilor de traulare care iau totul în cale, indiferent dacă sunt relevante din punct de vedere comercial sau nu.Razele merită să fie cunoscute, dar conservarea lor este necesară și pentru a se bucura în continuare de existența lor.