Rechinii sunt cele mai de temut organisme acvatice din lume. O mare parte din această faimă este câștigată de dimensiunea lor imensă și fălcile feroce. Cu toate acestea, aceste caracteristici nu sunt singurele care îi fac prădători excelenți, deoarece rechinii își vânează prada datorită strategiilor lor senzoriale și anatomice incredibile.
Acești pești cartilaginoși trebuie să fie ingenioși pentru a-și prinde victimele, pentru că eficiența în vânătoare nu depinde doar de a fi cel mai puternic organism. Acești prădători trebuie să fie eficienți în a cheltui cât mai puțină energie fără a-și sacrifica aportul caloric. Citiți mai departe pentru a afla cum vânează rechinii și câteva dintre strategiile lor.
Uneltele rechinului
Pentru a înțelege de ce acești rechini sunt prădători atât de eficienți, este necesar să trecem în revistă unele dintre caracteristicile lor fizice. După cum probabil știți, aceste organisme au fălci gigantice care sunt proeminente, ceea ce înseamnă că pot ieși puțin din cavitatea bucală. Datorită acestui fapt, în timpul vânătorii își pot prinde victimele dacă încearcă să scape.
De asemenea, dinții de rechin sunt complexi și pot fi restaurați dacă se sparg. Gura rechinului tipic prezintă o serie nelimitată de dinți ascuțiți care se sparg rapid, ceea ce nu îi afectează în niciun fel eficacitatea prădătoare. Când se confruntă cu o pradă cu corp dur, o pot mesteca în siguranță, știind că maxilarul lor nu va fi afectat.
Deși nu este perceptibil, dimensiunea indivizilor le oferă și un avantaj competitiv, deoarece datorită acestui lucru nu oricine îi poate ataca.De asemenea, mușchii pe care îi dezvoltă sunt atât de puternici încât le permit să înoate cu viteză mare. Această situație este sporită și mai mult de forma lor hidrodinamică a corpului, care le oferă un aspect eficient pentru o goană acvatică.
Rechinii au nevoie de mecanisme sensibile care pot detecta orice pradă (chiar și noaptea). Din acest motiv, aceste organisme au organe senzoriale bine dezvoltate, cum ar fi ampulele Lorenzini, linia laterală și mirosul. Cu aceste simțuri suplimentare, ei sunt capabili să detecteze mirosurile, mișcările și câmpurile electrice emise de corpurile prăzii lor.
Cum vânează rechinii?
În general, tehnicile de vânătoare de rechini se bazează pe perceperea victimelor lor și atacarea lor prin surprindere. Aceste organisme au mai mult de un mecanism senzorial, așa că dacă unul este obstrucționat sau deteriorat, ele sunt încă capabile să-și prindă prada.Astfel, procesul prin care vânează rechinii poate fi împărțit în 4 etape specifice.
- Detecție: ca prim contact, rechinii pot primi un semnal la distanță care dezvăluie prada, fie prin miros, mișcare sau zgomot pe care îl produce.
- Căutare: odată ce sunt găsite primele indicii despre victimă, prădătorul începe să urmărească și să caute mai multe dovezi ale prezenței sale. Unele exemplare înoată adesea în cerc (sau în figurile 8) pentru a încerca să obțină indicii despre ținta lor.
- Locație: În acest moment vânătorii cunosc deja locația sigură a prăzii, așa că încep să se deplaseze cu atenție spre ea. Contrar credinței populare, ei pândesc încet, deoarece acest lucru împiedică prada să le simtă prezența.
- Hit and Grab: Când rechinul este suficient de aproape de victima sa, atacă cu mișcări rapide și eficiente pentru a preveni scăparea sa. La unele specii este normal ca mai întâi să-și imobilizeze prada cu un fel de lovitură pentru a o devora mai târziu fără ca aceasta să reziste.
Deși majoritatea rechinilor urmează tehnicile de mai sus, unii au moduri diferite de a-și captura prada. Din acest motiv, în timp ce unele specii doar deschid gura și își sug mâncarea, altele lansează mușcături pentru a răni grav victima și a o împiedica să fugă. Chiar și așa, toate aceste mecanisme de captare depind de capacitatea sensibilă a organismului.
Corpul rechinului este important
Adaptările pe care le au rechinii depășesc simțurile sau comportamentul lor, deoarece forma și culoarea corpului joacă, de asemenea, un rol important. De exemplu, culoarea deschisă deosebită pe burtă și întunecată pe spatele rechinilor este concepută astfel încât victimele lor să nu le poată identifica în apă.
Datorită acestui lucru, prada care se află sub aceste organisme văd doar burta luminoasă, care se confundă cu lumina de la suprafață. Dimpotrivă, dacă sunt observați de sus, se percepe doar spatele lor întunecat, care se îmbină cu fundul oceanului.Această diferență simplă marchează un avantaj adaptativ imens pentru rechini.
Exemple de rechini și strategiile lor
Unele specii din acești pești cartilaginoși au corpuri cu forme diferite, ceea ce îi ajută și la vânătoare. Din acest motiv, exemplarele mai mari nu își prind victimele la fel ca și cele mai mici. Deși este imposibil să le enumerăm pe toate, iată câteva exemple binecunoscute și strategiile unice ale fiecăruia:
- Rechin-ciocan (genul Sphyrna): aceste exemplare își folosesc capul pentru a-și lovi prada. În acest fel, o incapacită și îi pun capăt vieții cu ușurință.
- Rechin-balenă (Rhincodon typus): mărimea acestor exemplare le permite să fie inactive la vânătoare, deoarece nu depind de mișcarea lor pentru a-și captura hrana. Pentru a se hrăni, trebuie doar să-și deschidă fălcile și să sugă o cantitate mare de apă.Cu alte cuvinte, sunt niște scurgeri.
- Rechinul de lămâie (Negaprion brevirostris): această specie prezintă un comportament deosebit, deoarece agita nisipul pentru a crea un ecran de „fum” care îi permite să-și atace prada fără ca acestea să-și dea seama.
- Marele rechin alb (Carcharodon carcharias): Deși majoritatea acestor rechini vânează separat, ei stau aproape unul de celăl alt pentru a ataca împreună dacă este necesar. În acest fel, ei profită de unele bancuri de pești sau de zone cu resurse abundente.
- Rechin thresher (genul Alopias): coada foarte lungă a acestor organisme este, de asemenea, un instrument de vânătoare, deoarece sunt capabili să-l folosească pe post de bici pentru a-și lovi prada. În plus, se crede că acest mecanism este atât de eficient încât pot captura mai mult de un pește în același timp.
Rechinii au corpuri pe deplin adaptate la pradă, punându-i în vârful lanțului trofic.Faima pe care o au pentru că sunt periculoase nu a fost câștigată doar prin aspectul lor, ci și prin capacitatea și modul lor de a-și ataca prada. Este adevărat că nu sunt cele mai carismatice specii, dar asta nu le umbrește modul interesant de a cuceri mările.