În lumea animală au avut loc mai multe pandemii, unele dintre ele cu efecte devastatoare. Un exemplu în acest sens este mixomatoza.
Animalele suferă și ele de infecții cu diverși agenți patogeni. Există mai multe exemple de boli care se răspândesc rapid în lumea animală, de exemplu, chitrida amfibienilor. Această mică ciupercă este responsabilă pentru declinul a peste 500 de specii de broaște și broaște din întreaga lume într-un timp foarte scurt.
Alte afectiuni precum gripa porcina sau gripa aviara ne vor suna familiare, dar fara indoiala una dintre cele mai distructive pentru specia gazda a fost mixomatoza de iepure.Aici vă arătăm ce este mixomatoza, cum să o identificați și efectele pe care le-a avut asupra populațiilor naturale.
Pandemie de origine umană
Mixomatoza este o boală infecțioasă de origine virală care afectează iepurii și iepurele iberic. Se manifestă clar la gazdă cu umflarea pielii, conjunctivită, febră și orbire. În medie, persoana afectată moare în 13 zile.
În anii 1950, iepurele sălbatic Oryctolagus cuniculus era considerat un dăunător în mai multe țări europene (Marea Britanie, Germania și Franța). După cum se precizează în această publicație științifică, începând cu anul 1800 populațiile acestei specii au crescut disproporționat din cauza schimbărilor climatice, a reducerii prădătorilor naturali și a extinderii agriculturii.
Iepurii provoacă pierderi anuale de aproximativ 50 de milioane de lire sterline din cauza distrugerii recoltei în Regatul Unit.
Din cauza acestei situații economice îngrijorătoare, un medic francez a decis să efectueze un experiment în 1952. La ferma sa privată de trei kilometri pătrați din Franța, a decis să inoculeze doi iepuri cu virusul mixomatozei, descoperit și izolat în Uruguay. în 1896.
Rezultatele au fost „promițătoare” în ceea ce privește controlul dăunătorilor, 98% dintre iepurii de pe proprietatea lor murind în mai puțin de șase săptămâni. Ceea ce acest cercetător nu a prezis a fost efectul devastator pe care îl va avea studiul său asupra a mii de populații de iepuri sălbatici.
Un studiu cu ravagii globale
După patru luni, s-a verificat fără nicio îndoială că boala a reușit să părăsească ferma cercetătorului, întrucât la 50 de kilometri distanță de aceasta a fost găsit un iepure infectat.
Datorită letalității sale de până la 99% la multe populații și ușurinței de transmitere (țânțarii și puricii ar putea purta virusul, infectând iepurii cu o simplă mușcătură), în mai puțin de un an aproape 50% dintre iepuri în Franţa murise din cauza bolii.
Mixomatoza s-a răspândit foarte rapid în toată Europa de Vest, distrugând mii de populații sălbatice și aducând cu ea efecte secundare. Specii precum râsul iberic, specializat în vânătoarea de iepuri incapabili de a se adapta altor pradă, au fost și ele afectate drastic de acest virus.
Alți prădători precum vulturul imperial iberic au fost, de asemenea, afectați, pierzându-și până la 70% din cuiburi în anumite momente din cauza lipsei de pradă.
Un final plin de speranță
Din fericire, studii recente ca acesta arată rezultate pline de speranță în ceea ce privește răspândirea mixomatozei. S-a demonstrat că urmașii mamelor care au anticorpi împotriva acestei boli suferă mult mai puțin de efectele ei.
De aceea, se poate spune că populațiile dezvoltă o imunitate genetică la virus. Iepurii infectați sunt din ce în ce mai puțin probabil să moară și vor transmite și mai multă putere descendenților lor pentru a combate posibila infecție.
Aceasta înseamnă că virusul este în circulație, deoarece există multe posibilități de reinfectare și animale asimptomatice, dar mortalitatea scade enorm și permite acestei specii să trăiască cu boala.
În ciuda veștilor bune, este obligatoriu să reflectăm la nivel uman după cunoașterea acestor date. Dacă mixomatoza ne-a învățat un lucru, este că nu putem modela ecosistemele naturale după bunul plac. Introducerea de boli și agenți infecțioși în populațiile sălbatice poate avea efecte devastatoare, iar procesele pot fi imposibil de inversat odată începute.
Cheia se găsește într-un echilibru natural. Lanțurile trofice ale ecosistemelor în sine ne arată soluții, mai lente și mai costisitoare, dar mult mai eficiente și mai etice atunci când vine vorba de controlul oricărui dăunător.
Creșterea viabilității prădătorilor naturali, de exemplu, este un mijloc de reechilibrare a unui mediu natural în care o specie a devenit dăunător prin acțiunile umane.
Respectul pentru natura care ne înconjoară și speciile care o alcătuiesc este esențial pentru ca acest tip de eveniment să nu se mai repete.