Există mai multe mituri în jurul agresivității canine și este normal să fi căzut în ele la un moment dat, când încercam să înțelegem mai bine comportamentul unui anumit câine.
Deși, în general, se spune că câinele este „cel mai bun prieten al omului”, având în vedere capacitatea sa mare de empatie și sociabilitate, există multe credințe care continuă să eticheteze anumite rase drept „agresive” din motive pur genetice.
În termeni generali, agresivitatea canină este înțeleasă ca fiind predispoziția unui câine de a ataca, fie la un alt animal, fie la ființa umană însuși. Lătratul, mârâitul, intenția de a mușca sau anumite gesturi precum arătarea dinților anticipează atitudinea amenințătoare a unui câine.
În majoritatea cazurilor, această conduită necorespunzătoare apare ca răspuns la represalii, deși poate apărea și fără provocare prealabilă.
Originea agresivității canine
Marele mit despre acest tip de comportament violent este cel care își leagă prezența de anumite rase de câini, în așa fel încât să atribuie geneticii orice responsabilitate pentru un act rău.
În fața acestei prejudecăți înrădăcinate despre rase precum Rottweiler, Pit Bull Terrier sau Doberman, comunitatea științifică a evidențiat greutatea mediului și metodele de reproducere în dezvoltarea comportamentală a animalului.
Un exemplu în acest sens este cel al ciobanului german sau chiar pitbul însuși, folosit ca câini ai serviciului de poliție, spre deosebire de mușcăturile frecvente ale chihuahuailor, pomeranilor sau terrierilor din Yorkshire.
În acest fel, deși există rase care au fost crescute în mod tradițional pentru a proteja împotriva altora cu o funcție pur însoțitoare, acestea vor fi temperamentul individual și educația câinelui care ajunge să definească comportamentul acestuia.
Astfel, se poate afirma că majoritatea atacurilor produse de așa-numitele rase periculoase se datorează câinilor ale căror capacitatea de atac a fost consolidată, în detrimentul socializării lor.
Un alt mit binecunoscut este cel care asociază agresivitatea canină cu atitudinea de dominare. Având în vedere acest lucru, zoologii și etologii sunt de acord că câinii înțeleg clar diferența dintre ei și oameni. În plus, ei ajung să înțeleagă limbajul corpului nostru și alte comenzi, simțindu-se confuzi atunci când sunt imitați.
Prin urmare, faptul că un câine nu acționează conform unei comenzi nu înseamnă că se simte superior stăpânului său. Cel mai probabil, va fi că nu o înțeleg sau nu vor să o respecte, așa cum se întâmplă în orice proces educațional.
Cum să previi o atitudine violentă?
Când vine vorba de dobândirea unui câine, una dintre cele mai importante responsabilități ale proprietarilor va fi educația adecvată a animalului. Această sarcină va fi deosebit de decisivă în etapa cățelușului, aproximativ în primele șase luni.
În acest moment, pe măsură ce câinele se obișnuiește cu noul său mediu, ar trebui includ relația cu oameni, animale și chiar spații străine.
Pe de altă parte, în lunile de creștere a dinților, animalul va tinde să muște. Aceste comportamente nu trebuie consolidate, deoarece ar putea deveni un obicei nedorit la maturitate. În același mod, reprimarea acestor acte trebuie evitarea pedepselor violente, cum ar fi țipetele sau loviturile.
Când predarea la domiciliu nu reușește, consultați un antrenor canin mai curând. Cu cât ajutorul este mai întârziat, cu atât va fi mai complex să schimbi un obicei nedorit și poate crește chiar în fața mustrărilor dure ale proprietarilor frustrați.
În general, succesul actual al relației câine-om este rezultatul unui lung proces de domesticire. Prin urmare, promovează comportamente bune, într-un mediu primitor, afectuos și disciplinat, va fi, în majoritatea cazurilor, o garanție a succesului în a trăi cu can.
