Dingo-ul, numit științificCanis lupus dingo, este un mamifer placentar a cărui linie evolutivă este comună cu cea a lupului. Cea mai mare parte a populației sale se află în Australia, deși este prezentă și în alte regiuni din Asia de Sud-Est, cum ar fi Thailanda și Noua Guinee.
În Australia, dingo-ul este cunoscut sub numele de „câine sălbatic australian”, în ciuda faptului că nu este originar din acea insulă. De fapt, se crede că a fost introdus de marinari asiatici acum aproximativ 4000 de ani și este legat de lupul cenușiu Canis lupus lupus tipic Asiei de Sud.
Morfologie și comportament
Aspectul dingo-ului amintește de cel al câinelui, cu o greutate medie de 15 kilograme și o lungime a corpului care ajunge aproape la un metru. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că Dingo-urile asiatice sunt mai mici decât australienii, probabil pentru că baza lor alimentară este carbohidrații și nu proteine.
Părul său este scurt, cu excepția celui al cozii, care se caracterizează prin grosimea sa mai mare, iar tonalitatea sa depinde de zona în care se află. Dar cu toate acestea, cele cu nuanțe de ghimbir se remarcă cu picioare mai deschise și zona ventrală.
Dingo-urile sunt carnivore oportuniste, hrănindu-se în principal cu canguri, valabi, wombats și iepuri.. Când oricare dintre aceste specii sunt rare, tind să atace animalele domestice, animalele sau chiar reptilele, păsările sau insectele. Pentru a le facilita capturarea și mestecarea ulterioară, au câini mai proeminenți decât cei ai câinelui comun.
Sezonul reproductiv se desfășoară exclusiv din martie până în iunie. Bărbații ating maturitatea sexuală la sfârșitul primului an, în timp ce femelele o fac la sfârșitul celui de-al doilea. Perioada de gestație durează aproximativ nouă săptămâni, rezultând o așternutură medie de cinci tineri.
Înțărcarea durează primele două luni și este în a șaptea când dingo-ul își dobândește dimensiunea maximă, moment în care acestea sunt considerate autonome. Speranța lor de viață este de aproximativ 10 ani, timpul petrecut în cea mai mare parte singur, cu excepția momentului de reproducere.
Cele mai frecvente mecanisme de comunicare sunt urletele, în general emise noaptea pentru a apela membrii aceluiași pachet sau pentru a speria alți dingo. În plus, atitudinea lor teritorială face ca mirosurile să fie esențiale, astfel încât frecarea corpului, defecația sau urinarea substratului sunt, de asemenea, strategii comunicative.
Ecologia și conservarea dingo-ului
In zilele de azi, Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) consideră dingo-ul o specie vulnerabilă în ceea ce privește stabilitatea conservării sale. Cea mai mare amenințare este pierderea rezervei genetice datorită tendinței progresive de a se încrucișa cu câinele domestic. Din acest motiv, guvernul australian a creat o serie de rezerve și parcuri naționale pentru protecția lor.
În ceea ce privește impactul dingo-ului asupra altor animale, despre care se crede că a contribuit la dispariția tigrului tasmanian. Ambele specii au concurat pentru aceleași resurse alimentare, dar numărul mai mare de dingo-uri și adaptabilitatea lor mai mare le-au promovat supraviețuirea. Pe de altă parte, fermierii au cheltuit mii de dolari în ultimele secole pentru a-și închide instalațiile, reclamând daunele dingo-ului din sector.
Deși unii consideră că această specie este principalul responsabil pentru pierderea micilor mamifere australiene, cercetătorii își apără importanța în combaterea dăunătorilor de iepuri. Având în vedere plângerile fermierilor, aceștia susțin că dieta ovinelor din dingo nu ajunge la 4%, deoarece preferă sursele de hrană în starea lor naturală.